Merg pe strada si vad totul cenusiu in jur,pictat in negru decolorat ca si sticla ochelarilor mei.Raze cristaline imi urmaresc chipul,ma desprind de ele si grabesc pasul spre lumea mea.Umbre palide si obosite ma privesc indiferente si merg mai departe grabite sa ajunga in lumea lor,ca si mine de alt fel.Aud o muzica indepartata,ma opresc pe o clipa si sunetul ei imi patrunde tainic,e muzica sufletului meu ce o pastrez inca din copilarie,decind am facut primii pasi in intinsul fara sens si am iteles ca asa voi fi mereu,e suneteul cutiutii mele muzicale pe care am pierdut-o demult ,dar si azi imi amintesc culoarea ei si acel sunet il aud mereu ca o obsesie.Si cu cit ma indepartez mai mult cu atit mai trista o aud,da parca e vocea copilarii mele ce striga dupa mine.Muzica se aude tot mai incet pina dispare si stiu ca o sa se mai intorca ,ca nu a disparut inca cu totul.Merg mai departe si deslusesc printre umbrele palide doua femei ce poarta doliu,ma uit la mine si sunt imbracata exact ca ele,in negru:''Dar eu ce doliu am?''...
Ajung acasa si acea muzica nu se mai aude demult.In camera mea-doar frig,in rest toate sunt cum le-am lasat,dar oglinda e acoperita si nu imi amintesc sa o fi acoperit eu,glasuri nedeslusite se aud din curte,ies grabita din casa si in curte numai e nimeni,doar poarta e deschisa:''Dar glasurile unde au disparut?''...Intru iar in casa si oglinda nu mai e acoperita:''De ce ai acoperit oglinda?'',ma intreaba mama.''Eu?...nu-mi amintesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu