Culori de curcubeu.

Am  să adorm în miez de noapte

La masă stînd,scriind o carte

Şi raze negre o sa-mi fure,

Versurile ce pe hîrtie odihnesc

Î n jur n-o să mai fie noapte

Atunci cînd am să ma trezesc

Culori de curcubeu am sa zaresc

Şi poate atunci va fi prima data,

Cînd printre zori am să zîmbesc

Dar pîn atunci e mult  să treacă timpul

Şi nu mai ştiu daca ajung,

Să mai ating acele raze

Al curcubeului sclipire,

Acum am în a mea minte

O veşnică imaginativă plăsmuire

Dar curcubeul e departe

Într-o lume unde nu există noapte,

Nici întuneric,nici moarte

Acolo unde eşti tu acum

Dar eşti departe…

Şi dacă aş vrea ca într-o clipă

Spre tine să pornesc

Mi-ar trebui un milion de veacuri,

Şi tot nu am să te găsesc…

Culori vor fi mereu spre mine,

De curcubeu sau poate reci

Dar niciodată nu voi mai simţi acea nuanţă caldă

Desprinsă de pe tărîmul unde eşti,

Tu dacă ai şti vreodată

Că te aştept mereu aici,

Poate ai veni,dar tu,

Te pierzi neîncetat prin vise goale

Şi tot iluzii îmi provci,

Dar eşti departe…

N-ai cum spre mine să te întorci

Iar curcubeul încet se stinge

Căci ploaie prin lacrimi îl doboară

Nu mai gasesc deacum,oricît aş cauta

Culorile calde din privirea ta,

Căci eşti departe şi pretutindeni

Doar în nuanţe reci mă regăsesc

E prea tîrziu acum,e miez de noapte

Şi azi o întregă tot te-am aşteptat

Dar n-ai venit să-mi dai o rază

Din chipul tău rînit

Şi mîine tot am sa aştept,

Să îmi aduci culori la răsarit,

Să nu mai scriu deşarte versuri

Cînd curcubeul o să-mi spună,

Că tu la mine ai venit,

Dar e departe încă timpul ce-l aştept

Şi in culori de curcubeu încă mai cred.

Fara titlu...

Mii dor ca prin grădini să merg

Să ascult iar înserarea

Şi vîntul să bată lin

Să-mi ducă întristarea

Cînd flori de liliac să adun

Să strîng pe veşnicie,

Al primăverii anotimp

Şi al meu suflet plecat spre nemurire

Să nu-mi mai fie dor de soare

Să îl am veşnic în a mea prinsoare,

Să nu mai plîng după o floare

Să păstrez veşnic a ei licoare,

Să nu mai sufar cînd iarna mă înconjoară,

Să am veci cerul senin cu stelele în seară,

Să nu mai pierd din nou iubirea

Să închid în al meu suflet,

Eterna Nemurire...

Fara sens...

Merg pe strada si vad totul cenusiu in jur,pictat in negru decolorat ca si sticla ochelarilor mei.Raze cristaline imi urmaresc chipul,ma desprind de ele si grabesc pasul spre lumea mea.Umbre palide si obosite ma privesc indiferente si merg mai departe grabite sa ajunga in lumea lor,ca si mine de alt fel.Aud o muzica indepartata,ma opresc pe o clipa si sunetul ei imi patrunde  tainic,e muzica sufletului meu ce o pastrez inca din copilarie,decind am facut primii pasi in intinsul fara sens si am iteles ca asa voi fi mereu,e suneteul cutiutii mele muzicale pe care am pierdut-o demult ,dar si azi imi amintesc culoarea ei si acel sunet il aud mereu ca o obsesie.Si cu cit ma indepartez mai mult cu atit mai trista o aud,da parca e vocea copilarii mele ce striga dupa mine.Muzica se aude tot mai incet pina dispare si stiu ca o sa se mai intorca ,ca nu a disparut inca cu totul.Merg mai departe si deslusesc printre umbrele palide doua femei ce poarta doliu,ma uit la mine si sunt imbracata exact ca ele,in negru:''Dar eu ce doliu am?''...

Ajung acasa si acea muzica nu se mai aude demult.In camera mea-doar frig,in rest toate sunt cum le-am lasat,dar oglinda e acoperita si nu imi amintesc sa o fi acoperit eu,glasuri nedeslusite se aud din curte,ies grabita din casa si in curte numai e nimeni,doar poarta e deschisa:''Dar glasurile unde au disparut?''...Intru iar in casa si oglinda nu mai e acoperita:''De ce ai acoperit oglinda?'',ma intreaba mama.''Eu?...nu-mi amintesc...

O viziune...( continuare)

...Un vînt tulburator a spart geamul deschis si m-am trezit cu cîteva lacrimi reci...îl visasem din nou.Un nor de fum îmi domina încaperea şi frigul tomanei pătrundea năvalnic în camera.

  Era a zecea oara cînd îl visasem şi de fiecare data mă trezeam tulburată,dar acum era altceva,îl vazusem la miezul nopţii cînd mi-a aprins lumina în cameră si mi-a zis ca m-a visat moartă...Era o viziune?

Şi pentru ca uitasem geamul deschis,vîntul de paste noapte l-a izbit nemilos şi a spart sticla de la un ochi.M-am uitat la ceas,era tîrziu deja sa ma duc la şcoală,am ieşit in hol şi am strigat-o pe mama,mi-a raspuns ecoul.M-am dus la oglindă si am privit în ea un chip fără sens,am izbit oglinda de parchet ,dar nu s-a spart.Am deschis o carte şi cineva m-a strigat din curte,am ieşit in graba şi la uşă m-.am împedicat de pisoiul meu care mi-a mieunat blind.Am ieşit afară si mi-am dat seama ca era primavară si nu toamnă aşa cum crezusem  eu,dar nu mă strigase nimeni,mi s-a părut.Am intrat înapoi în casă şi am constat că gemul nu mai era spart,iar lumina era aprinsă deşi o stinsesem,în cameră nu mai era fum, nici frig,iar oglinda mea stătea pe masa,deşi o lăsasem jos.Am deschis din nou acea carte si am început sa citesc ...S-a deschis din nou uşa şi o voce calmă m-a întrebat: ''De ce stai in casa pe asa un timp frumos?..''